Cum am devenit, din corporatist prost, bugetar de succes (guest post) – Partea a III-a: Eliberarea

De citit anterior
Partea a II-a: Revelatia

Sunt un fost middle manager care a schimbat corporaţia pe un job „după buget”.

Bine, aici nu mai am subalterni, dar prefer să nu mai fiu bătut la cap nonstop cu recrutarea. Aici nu mai am nici masina cu GPS sau telefon de serviciu, dar, sincer, nu îmi e dor să mă sune clienţii supăraţi pe serviciile proaste ale firmei şi Legionarul de 10 ori mai des decât nevastă-mea şi să mă întrebe aceleaşi lucruri: Unde eşti? Ce faci acum? Ai ajuns? 😒

Prima zi, ora 07.45

Da, aici începem programul mai devreme, dar nu ora la care plecam de acasă mă deranja la fostul job, ci ora la care ajungeam înapoi.

Intru pe uşa instituţiei şi dau de gardianul care părea că sforăie. Mă vede şi sare ca ars: „Da’ ce-i cu matale?” „Bună dimineaţa, sunt Vasile, noul coleg, nu mă ştiţi, azi e prima zi…” „Bine, da’ la ora asta?” „A, am întârziat? Mă scuzaţi, mi s-a spus că de la 8…” „Domne, nu vezi ce ora e, ce faci atâta singur în birou?”

Urc scările şi mă gândesc ce a vrut să spună. Nimeni pe holuri, birourile – deschise şi goale. Eh, zic, lasă că şi aşa azi dau eu cafeaua.

Pe la 08.15 îmi dau seama cam ce a vrut să spună gardianul, deşi nu în totalitate. Pe scări se aud câţiva paşi, iar o uşă scârţâie. Apoi din nou linişte.

Dau drumul la calculator. Liniştea e spartă de hârâitul ventilatorului. Pe birou, un monitor cu tub se aprinde după câteva minute şi îmi afişează „Windows XP”. Poftim? N-am timp să mă minunez, pentru că peisajul începe să se animeze din ce în ce mai mult. Pe hol se aud voci, şi un şuvoi de oameni începe să curgă în toate birourile. Mă uit la ceas: e 8.30.

Toţi sunt încă adormiţi, se mişcă mecanic şi nimeni nu pare să se sinchisească de prezenţa mea. În afară de o tăntiţă grasă care mă dă la o parte şi opreşte calculatorul. Era biroul ei.

„Bună, mă scuzaţi”, zic, „sunt Vasile, noul coleg. S-a înfiinţat noua Directie, şi până când e gata noul sediu, eu şi şefu’ o să stăm la dumneavoastră în birou…” „Bună”, zice fără să se uite la mine, după care îşi aruncă poşeta pe scaun şi se duce la cafetieră, unde se strâng toţi, îşi toarnă în ceşti şi apoi ies pe rând din birou.

Ies şi eu, atent la cafeaua fierbinte pe care o ţin în mână, şi mă duc după ei. Coborâm toţi în faţa uşii de la intrare, să fumăm afară, şi ne ciocnim pe scările înguste cu cei care încă vin la birou. Nu ştiu prin ce minune nimeni n-a vărsat cafea pe niciunul dintre ei.

E aproape ora 10, şi toată lumea e din nou la birou. Socializarea la ţigară şi cafea a dat roade, am făcut cunoştintă cu noii colegi, care m-au primit cu braţele deschise. Toţi par de treabă, sunt veseli, fac bancuri şi râd zgomotos. La jobul anterior, la ora asta eram schimonosit de stres şi ură pe urletele Legionarului. Plus sătul de muncă până peste cap. Aici n-am făcut încă nimic, nu doar eu care sunt în prima zi, ci nici ceilalţi.

Suntem vreo 10 într-un birou cam mic pe care noi, cei doi nou angajaţi, l-am cam strâmtat şi mai mult. Mă rog, suntem aici doar provizoriu, dar la cum merg lucrările la noul sediu, asta poate însemna chiar şi mai mult de un an. Nu pare nimeni afectat.

Ceilalţi 8 sunt bugetari veterani, au state vechi prin diferite instituţii de stat, mai puţin o maimuţică decoltată de vreo 20 de ani, care, mai mult decât mie, pare că le distrage mereu atenţia celor doi boşorogi din colţ care sunt pe aceeaşi poziţie pe care s-au angajat încă de pe vremea lui Ceauşescu.

Ora 12.00

Ca la un semnal, toţi se ridică şi ies pe rând din birou. Juma’ de oră pauză de masă, un fel de cutumă care nu e prevăzută în contract. Birourile se golesc aproape în totalitate, pe ici, pe colo mai vezi câţiva care înfulecă un sandvici în şerveţele pline de grăsime.

Majoritatea s-au dus acasă, câţiva rămân jos ca să fumeze, iar alţii dau o tură la magazinul din colţ, de unde îşi cumpără ronţăieli şi băuturi gazoase.

Pe la 1 şi ceva încep să apară din nou prin birouri. Nu toţi, unii profită de pauza neoficială şi se mai duc să-şi rezolve un service la maşina, o piaţă nefăcută.

Maimuţica decoltată coboară dintr-un Mertz negru, cu nişte ochelari de soare stridenţi, dar nefolositori pe vremea înnorată de afară. Intră în clădire lăsând în urmă un zgomot asurzitor de tocuri, o dâră de parfum scump şi multe capete întoarse după ea.

Eu unul am mai fumat o ţigară şi mi-am mai pus o ceaşcă de cafea. Nu-mi vine să cred că n-am făcut nimic până acum şi mă întreb când o să mi se facă şi mie foame la ora 12. Nu ştiu, probabil va mai trece o lună până să mă obişnuiesc şi eu ca să mănânc la prânz.

Au revenit toţi colegii din pauză, iar eu încerc să mă strecor din nou în colectiv cu o tentativă de glumă corporatistă: „E bine că suntem aşa de mulţi în birou, o să ne obişnuim rapid unii cu alţii, nu o s-avem nevoie de team building…”

„Ce tibildi?” îmi aruncă tăntiţa grasă căreia îi ocupasem locul dimineaţă, fără să-şi mute ochii din monitor. Mă las păgubaş, e clar că nu mă pricep la glume.

Între timp, am lămurit şi misterul XP-ului: calculatorul e folosit doar la scos situaţii la imprimanta cu ace conectată direct la el, care face un zgomot asurzitor ori de câte ori e pusă în funcţiune. Din fericire, hârtia cu margini perforate se agaţă des, aşa că e folosită numai în cazuri excepţionale.

Celelalte calculatoare au Windows 7, dar fac acelaşi zgomot iritant de la ventilatoare. Celelalte inseamna încă 3 – pe restul birourilor sunt numai dosare, pixuri, reviste publicitare şi farfurii cu fructe proaspăt decojite.

Încă o dată remarc buna dispoziţie din birou; nimeni nu e nervos, nimeni nu ţipă, nimeni nu e niciodată pe fugă. Bine, exceptând plecatul la masă.

Nu m-am lamurit totuşi ce atribuţii are fiecare din noii mei colegi. Niciunul nu pare să facă ceva concret, nu au target, nu au raportări zilnice, nu-i sună niciun sef. Majoritatea îşi ţin telefoanele pe birou şi tastează sau freacă ecranul în draci. Mai puţin maimuţica decoltată, care îi foloseşte camera pe post de oglindă ca să îşi aranjeze şuviţele şi să îşi verifice rujul. Nu ştiu de ce se chinuie, că doar nimeni nu vede ce are mai sus de gât.

O secretară plictisită dezmorţeşte puţin atmosfera – intră cu două hârtii şi un registru în mână. Le pune pe primul birou şi îi arată lu’ mamaia care moţăie acolo unde să semneze. Mamaia se trezeşte din letargie: „Asta i-o dai lu’ Mihaela de la doi, nu e treaba mea!” Secretara insistă: „Aşa a zis şefa, amândouă la tine, şi vrea răspuns în 30 de zile…” Mamaia nu se lasă: „Zi-i lu’ şef-ta să n-o mai ţină atâta în braţe pe Mihaela, că nu împarte salariul cu mine! Să facă şi ea ceva, că de-aia a adus-o aicea!” Secretara iese cu coada între picioare şi cu hârtia în mână.

„Doamnă”, mă bag şi eu puţin în seamă, „poate era mai bine să daţi dumneavoastră răspunsul şi la adresa aceea, înţeleg că aveţi mai multă experienţă decât Mihaela, şi ştiţi, când vine auditul…” Mamaia rămâne interzisă: „Ce audit?” „Adica controlul…” arunc eu o cacofonie, doar-doar m-oi face înţeles. Tot biroul bufneşte în râs. „Păi ce control, mah Vasile, noi suntem la casierie să lucrăm cu bani, ce să ne controleze ăia pe noi?”

„Bună ziua, permiteţi? Dacă aveţi puţin timp, am dori să vă facem o prezentare…” Am înlemnit. În tocul uşii stă proptit un tinerel ferchezuit, transpirat şi la patru ace, cu o mapă în mână. Pentru o clipă am impresia că mă uit în oglindă. Are figura aceea inconfundabilă, pe care aş recunoaşte-o dintr-o mie, de „ajutaţi-mă, nu mi-am făcut targhetul de 3 luni!”. Nimeni nu-l bagă în seamă. Înainte să apuc să-i sar în ajutor, unul din boşorogii contemporani cu Ceauşescu îl flituieşte rapid: „Plecaţi mă de-aicea, nu ne mai frecaţi toată ziua la cap cu prezentările voastre!”

Corporatistul se umileşte până la capăt, aşa cum a învăţat din manualul de vânzări: „Nu-i nicio problemă, n-am vrut să vă deranjăm, permiteţi-mi să vă las o ofertă, uitaţi, aici aveţi cartea mea de vizită, când aveţi timp…” De unde nu-l băga nimeni în seamă, a reuşit să enerveze instant tot biroul: „Hai, lasă-ne cu ofertele tale, du-te de aici, nu vezi că avem treabă?” „Hai, hai, valea, nu avem nevoie de asigurări!” „Iar credite de la cămătari?” „Cine te-a lăsat pe tine să intri aicea, mah?” „Nu mă minţi tu pe mine cu abonament, la cartelă e mai ieftin!” „Du-te bă la muncă, nu mai deranja lumea cu prostiile tale!” Cred că mai au puţin şi aruncă cu ceva în el.

„Mă scuzaţi…” bâguie tânărul în costum şi trece repede la uşa următoare, unde îl aud spunând aceeaşi poezie. Din biroul alăturat se aud vociferări crescânde. Îmi vine să plâng de milă ce-mi e de el.

Ora 15.30

Acum constat că anumite ore fixe sunt sfinte la bugetari. Nimeni nu se uită la ceas, dar când se apropie cutuma prânzului şi sfârşitul programului, toţi sunt extrem de punctuali. De fapt, ai putea chiar să-ţi fixezi ceasul după ei. Bine, exceptând ora 8.00.

Mai e vreo juma’ de ora până la plecare şi toată lumea începe deja să se agite. E mai multă mişcare în birouri decât peste zi, dar e ceva mai linişte: se închid calculatoarele şi hârâitul ventilatoarelor dispare instant. Dosarele încep să fie aranjate în ordine pe masă, hârtiile ajung în sertare sau la gunoi şi toată lumea vorbeşte la telefon. „Ia zi, pâine mai e? Şi două cutii de lapte? Bine, vin acum.” „De care detergent, verde sau albastru?” „Pe Alexandra o iau eu, tu vezi dacă poţi să ajungi la supermarket.” Maimuţica decoltată tastează de zor, apoi îşi ţuguie buzele într-un selfie. Mai face unul, probabil în primul a poziţionat camera prea sus.

„Las-o pe mâine, că e vineri, şi trec eu pe la două, când ieşim”, aud o colegă lângă mine. Nu-mi vine să cred. Până mai ieri, la ora asta eram la mijlocul programului. Nu-mi amintesc să fi avut vreo vineri în care să fi plecat de la birou mai devreme de opt seara, după ce îmi trimiteam realizatul pe săptămâna în curs şi previzionatul pe saptămâna viitoare plus raportarea zilnică deja inclusă în alte câteva mii de rapoarte.

E patru fără zece şi deja toată lumea stă ca pe jar. Toţi sunt îmbrăcaţi şi se înghesuie la conversaţii în jurul uşii. Când mă uit la ei, gândul mi se duce la cursele de Formula 1 la care maşinile aşteaptă cu motoarele turate la maxim să ia startul direct din viteza a doua.

Mai sunt două minute până la fix, dar unii nu mai au răbdare şi îşi iau deja tălpăşiţa spre casă. Văzându-i că au tupeu, toţi ceilalţi prind curaj şi coboară în viteză pe scări în urma lor. Holurile se umplu de bugetari gălăgioşi. Ajung şi eu la ieşire şi mă opresc la o ţigară cu cei care nu se grăbesc. Mai râdem şi ne conversăm puţin, până când unul se uită cu îngrijorare la ceas: „Hai, hai, că e trecut de patru şi nimeni nu mă plăteşte să stau peste program!”

Trag aer în piept şi o iau încet spre casă. Acum sunt mulţumit: am ajuns la apogeul carierei.

Acest articol a fost publicat în Telenovela vietii și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.