Cum am devenit, din corporatist prost, bugetar de succes (guest post) – Partea a II-a: Revelaţia

De citit anterior
Partea I: Povestea unui sclav

Mi se spune director, dar sunt doar un şef echipă vânzări. Am un şef manager regional, căruia îi spunem Legionarul, şi câţiva subalterni, cărora le spunem oficial consultanţi vânzări.

Demisia neoficială

De multe ori mă gândesc că cei din echipa mea nu sunt subalternii mei, ci şefii mei. Am ajuns la concluzia asta după ce am constatat un lucru evident: eu nu pot să-i dau pe ei afară, pentru că am nevoie ca de aer de consultanţi în echipa mea, dar ei mă pot da pe mine afară, dacă îşi dau demisia în masă, pentru că echipa se desfiinţează şi rămân automat fără obiectul muncii.

E normal, pentru că salarizarea e aşa: minimul pe economie, plus comisioane din fiecare contract încheiat, la care se adaugă bonus pentru depaşirea „targhetului” de vânzări. În condiţiile astea, e lesne de inţeles de ce majoritatea consultanţilor stau câteva luni şi apoi pleacă unde văd cu ochii, numai să scape de alergătura bezmetică pe străzi şi cerşetoria de pe la uşile clienţilor, pentru care te alegi cu un salariu infim.

„Vasile, hai la tine în birou, că vreau să-ţi zic ceva”. Am înlemnit, urmează o nouă demisie cu „nu mai pot mah, îmi bag picioarele în targhetu’ lor, plec în Anglia, numa’ să nu mai aud de vânzări, vinde-o-ar pe mă-sa s-o vândă.”

Când colo, constat că m-am înşelat. Nu cu demisia, aia oricum şi-o dă, dar nu pleacă la mai rău de dragul plecatului, ci la mai bine. Există şi mai bine în oraşul ăsta?

„Am găsit un loc la Primărie, fac ăştia o nouă direcţie nu ştiu cu ce dracu, că nici io n-am înţeles, da’ oricum nu contează, că e la stat, freci menta şi iei banu’.” „Bine, mă” zic, „da’ tu ţi-ai aranjat cu cineva de acolo, ai dat şpagă, eşti sigur că intri?” „Nu, că nu mai merge bă cu şpagă, de când cu DNA-ul, fac ăştia pă ei de frică, acuma se dă examen pe bune, scris şi oral, înveţi şi iei.”

Opa, mi s-a aprins un beculeţ. „Păi dacă e pe bune, vreau şi eu, zi-mi şi mie, unde mă duc, ce trebuie să fac.”

Scris şi oral

Ajung la Primărie şi mă informez. Pentru depunerea candidaturii trebuie aşa: CV format european, copie după buletin, copie după certificat de nastere, copii după certificatele de nastere ale copiilor în întreţinere, copie după certificat de căsătorie, copie după diploma de licenţă, cazier, recomandare de la actualul loc de muncă, recomandare de la fostul loc de muncă, declaraţie pe proprie răspundere că n-am fost turnător la Secu, angajament de confidenţialitate, copie după cartea de muncă sau adeverinţă de la angajator care să ateste vechimea, copia adeverinţei care atestă starea de sănătate corespunzătoare şi copia adeverinţei care atestă starea de sănătate corespunzătoare pentru efort fizic.

„A, doar atât?”, întreb. „Da”. „Sigur? Nu mai trebuie nicio adeverinţă, nicio copie după nimic?” „Nu, toate astea într-un dosar cu şină.” Dosar cu şină! Doamne, cum era să uit tocmai dosarul cu şină!?

„Aşa, şi concursul în ce constă?” „Scris şi oral. Aveţi bibliografia aici, cei care trec de scris dau apoi un interviu cu comisia.” Mă uit pe bibliografie: Legea 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, plus inca vreo alte 10 republicate cu modificările și completările ulterioare. Plus Constituția României, republicată. Fără modificările și completările ulterioare. Cred că o să-mi ia vreo luna numai să citesc toate legile astea, d-apoi să le învăţ. Stai să văd dacă merită.

„Şi salariul?” – încerc şi eu marea cu degetul. „Să ştiţi că e destul de bun, porniţi de la atât, la care se adaugă sporul de vechime plus spor de studii superioare, spor de calculator, spor de limbi străine pentru cine cunoaşte…” Whaaat? Cred că mi s-a aprins capul de la câte calcule am repetat în gând ca să fiu convins că nu am greşit. Nu-mi vine să cred: banii pe care i-aş lua aici sunt mai mulţi decât într-o lună cu depăşire de target pe care o am cu mult noroc o dată sau de două ori pe an… Visez?

Depun a doua zi dosarul cu şină burduşit de copii şi adeverinţe. „Da’ de ce v-aţi grăbit aşa, mai aveaţi timp două săptămâni să vă înscrieţi…” „Ăăă, lăsaţi, am vrut să scap de o grijă, ia spuneţi, e bine, mai trebuie ceva?” „O să se uite colega, lăsaţi-mi şi un număr de telefon să vă sun în caz că mai trebuie vreo hârtie.” „E trecut in CV.” O privire ucigătoare mă străpunge de peste ochelari. Va trebui să facă marele efort să caute CV-ul în mormanul de hârţoage prinse cu şină şi, mai ales, să caute numărul de telefon. „Da’ văd că sunteţi director, de ce plecaţi de acolo? La noi postul e de referent şi nu prea sunt posibilităţi de avansare, vă convine aşa?” Da, da, vreau să fiu referent, ăsta a fost visul vieţii mele încă de când am intrat la grădiniţă, orice numai să ajung să muncesc la stat! „Ştiţi, treaba nu prea mai merge acolo, e posibil să închidă sucursala…” De peste ochelari ajunge acum la mine o privire plină de compasiune.

OK, a urmat aproape o lună în care m-am pus la punct cu legile şi constituţia ţărişoarei mele, republicate, iar Legionarul m-a ameninţat cu ONU, NATO şi Putin la un loc pentru că am îndrăznit să-mi iau o săptămână de concediu din cele două rămase de anul trecut. Evident, targhetul s-a dus dracului, iar sucursala a intrat în monitorizare. Dacă nu iau postul de referent la stat, probabil că va trebui să-mi caut o tarabă prin piaţă.

Vine şi ziua examenului scris. Din şase candidaţi, s-au prezentat patru. Eu, consultantul meu care mi-a deschis ochii, şi încă doi puştani care par la primul job. Sunt două posturi de referent, aşa că am 50 % şanse. Examenul nu e eliminatoriu, toţi cei care iau cel puţin 7 ajung la oral, unde se aleg câştigătorii. Hmm, mai există DNA?

Subiectele nu sunt grele, dar eu nu mai sunt la vârsta studenţiei, cand înghiţeam o tonă de cursuri în noaptea dinaintea sesiunii. Nu prea îmi mai aduc aminte nimic din ce am citit, aşa că încropesc nişte fraze pompoase în care adaug frânturi din legi şi bat câmpii cu graţie. Divaghez, dar măcar la asta mă pricep de minune.

Mai e o oră de examen, dar eu nu mai ştiu ce să scriu. Mi-am epuizat toate ideile, ori am scris prea repede, ori chiar am scris tot ce trebuia. Mă uit la ceilalţi trei, nu se mai opresc din scris. Să vă ia naiba, sigur aţi dat şpagă, că doar nu aţi picat toţi pe subiect. Nu mai are rost, mă ridic, dau lucrarea şi ies. Am în cap doar două gânduri: faţa Legionarului când o să-mi dau demisia sau faţa mea când o să ajung în piaţă la tarabă. Acuma e ori – ori, nu mai există cale de întoarcere.

Demisia oficială

V-aţi prins, am luat examenul. Cu puţin peste 7, dar nici nu aveam nevoie de mai mult. Tot ce trebuia era să ajung la oral, acolo i-am făcut praf. Dacă mă pricep la ceva pe lumea asta, e să fac oamenii din vorbe. Vânzător, ce vrei, asta am lucrat o viaţă întreagă.

„Şi ce limbi străine ştiţi?” „Engleza şi franceza.” „Bun, vă mulţumim, rezultatele interviului vor fi publicate poimâine pe site-ul instituţiei.” Atât, mă credeţi pe cuvânt? Super, puteam să vă spun că am şi noţiuni de teoria relativităţii restrânse, poate acordaţi spor şi pentru aşa ceva. „Vă mulţumesc şi eu, o zi bună şi sper să fim colegi.”

După doua zile, pe site, admişi pe posturi – eu şi consultantul din echipa mea care mi-a deschis ochii către jobul de la stat. Mă rog, cola, biscuiţi, fursecuri, dar adevărata celebrare o aşteptam parcă de o viaţă întreagă: demisia mea scrisă către Legionar.

Îl  sun să-i zic. Degeaba, nu puteam să-mi ascund satisfacţia imensă din voce şi la urma urmei nici nu voiam. Îi dau vestea cea mare şi aştept să-l aud cum se milogeşte de mine să rămân.

„Păi bă, Vasile, tu crezi că e mai bine acolo la Primărie mah? Ce o să faci tu acolo, mah, tu cu skill-urile tale, crezi că o să fii apreciat la adevărata ta valoare, păcat de tine, mah, o să te iroseşti degeaba, tu cu talent de vânzător înnăscut, să stai toată ziua în birou pe doi lei acolo, când locul tău e aicea, să conduci, să livrezi rezultate cu echipa ta, să performezi, să-ţi iei bonusu’… Cât iţi dau?… Ai, mah, nu cred, te mint ăia mah, nu există aşa salarii la stat, dă-mi să văd ce ofertă ţi-au făcut, că îţi obţin eu mai mult… Cum ai semnat, mah?… Stai, mah, că vorbesc acuma la haşer, tu ştii că eu îţi vreau binele, ce, n-am colaborat perfect, ai avut tu vreodată probleme cu mine, Vasile, nu lua decizii pripite, mah, în viaţă ştii că trebuie să gândeşti pe termen lung, ştii că eu te-am apreciat, tu ai un viitor aicea, vrei să-ţi pară rău, să vii după două luni la mine să mă rogi să te primesc înapoi, Vasile, tu eşti baiat deştept…”

I-am închis în nas şi am mai luat un fursec. Pentru prima dată simţeam că pot să mănânc când vreau şi cât vreau, să simt şi eu un gust dulce fără să mă mai gândesc că în clipa urmatoare o să-mi stea în gât că sună telefonul în legatură cu „targhetul”…

Mă duc la fostul meu – deja – consultant şi viitor coleg de birou la stat, să-i mulţumesc de pont. „He, he”, îmi zice, „păi dacă am colaborat aşa de bine aicea, ce credeai, că o să te las, nu era normal să pun şi eu o vorbă bună pentru tine?” „Ce vorbă bună?” „Pai nu ştii? M-am înscris în partid, mi-au dat ăia postul, doar nu credeai că stau eu să învăţ legi, ce dracu, sunt om serios…”

Simt că mă trec toate căldurile. „Păi cum, tu… ai aranjat pentru mine?” „Da, mah, am vorbit la partid, s-a făcut direcţia asta nouă, io o să fiu Şef serviciu, şi mi-au zis să-mi iau pe cineva de încredere în birou la mine. Dacă pe tine te cunoşteam, doar nu era să…” „Cum mah, Şef seviciu, că aia de la personal mi-a zis că postul e numai de referent, nu poţi să…” „Băi Vasile, io te credeam băiat deştept, ce treabă are aia de la personal? Tu nu înţelegi că eu am aranjat totul din timp cu partidul? Gata, las-o, acuma eşti în subordinea mea, eşti om de bază, îţi las ţie toate atribuţiile când plec, am încredere în tine, da?”

Simt un nod în gât, de-abia mai pot să vorbesc. „Păi şi acuma, cum, ai dat şpagă la cineva, trebuie să cotizez şi eu partea mea?” „Nu, mah, tu nu înţelegi? Partidul… ăăă, ăştia, m-au pus pe mine acolo să fac ce zic ei, da’ stai liniştit că totul e ca la carte, cum zice legea, lucrăm curat, avem acoperire. Tu doar ai grijă când vin alegerile să votezi cu ăştia, să ia tot ei Primăria şi Consiliul, ca să ne păstrăm posturile. A, ce zici?”

Ce să mai zic? Trăiască Partidul!

Urmeaza:
Partea a III-a: Eliberarea

(wikimedia commons)

Acest articol a fost publicat în Telenovela vietii și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.