Cum am devenit, din corporatist prost, bugetar de succes (guest post) – Partea I: Povestea unui sclav

(Va ofer spre lectura un articol delicios, probabil destul de real, trimis de unul dintre citori, care a fost inspirat de postarea mea despre falsa problema a lipsei fortei de munca.)

Să zicem că mă cheamă Vasile. Am fost director într-o sucursală judeţeană de corporaţie, iar asta e povestea unei schimbări spectaculoase din viaţa mea profesională.

Luni dimineaţă, ora 08.45

Apa încă n-a fiert în cafetieră, însă eu am deja un sfert de oră de când am intrat în sediu, am dezarmat sistemul de alarmă şi am iniţiat conştiincios toate procedurile de începere a zilei. Am deschis mail-ul, sunt norocos: doar două necitite până acum. Nu, nu le-a scris nimeni, cei de la Centrală vor ajunge la birou peste vreo jumătate de oră, sunt doar nişte rapoarte generate automat, pe baza cărora vom începe teleconferinţa de la 10.

N-am timp de cafea; au venit colegii şi începe gălăgia, deşi adevărata gălăgie va începe când vor veni şi clienţii. Mail-urile încep să curgă cu nemiluita, încerc să ţin pasul cu ele, dar mă las pagubaş ca întotdeauna – trebuie să fac şedinţa săptămânală de vânzări înainte de teleconferinţă.

E trecut de jumatea luni si targhetul pe regiune e mult sub 50% cat credeti ca o sa mai aveti servici la noi in echipa daca nu va treziti odata.

Citatul e din opera nemuritoare trimisă pe mail de 100 de ori zilnic de către „Legionarul”, aşa cum e poreclit în folclorul regiunii noastre managerul regional. Da, Legionarule, e jumătatea „luni”, şi o să trecem şi de jumătatea vieţii, dar tu tot nu o să înveţi vreodată să scrii „lunii”, „serviciu” sau semnele de punctuaţie.

N-are cum, pentru că nu-i foloseşte la nimic. Acum vreo doi ani, Legionarul nostru s-a angajat în companie ca simplu consultant vânzări, dar prin „forţă şi ambiţie proprie” a reuşit ca în Q1 şi Q2 să-şi „facă targhetul” 200 %, dupa care a ajuns director de sucursală, calitate în care şi-a dus echipa pe primul loc la nivel de ţară. Apoi, nu ştiu din ce motiv, managerul nostru regional a avut o problemă şi a fost înlocuit de Legionar. Sper ca managerul naţional să nu aibă nicio problemă subită.

Începe teleconferinţa: ţipete, urlete, ameninţări. Sucursalele cu cele mai slabe rezultate de până acum vor intra in monitorizare. Ia cuvantul un director cu explicaţii pentru dezastrul din rapoartele de vânzări. Îl întrerupe Legionarul: ţipete, urlete, ameninţări. „Buey, tu eşti conştient că eşti pe făraş?” Tăcere cumplită. „Până la ora 12 să-mi prezinţi un plan asumat de recuperare a nerealizărilor!” Urmează o domnişoară tupeistă, aflată şi ea în zona roşie: „Ştiu problema, am avut doi consultanţi în concediu…” Difuzorul telefonului explodează: „Cum dracu’ le dai concedii, când tu eşti cu targhetu’ în galeată, a? Cine te-a pus pe tine directoare acolo, aşa se conduce o sucursală?”

Vine şi rândul meu, dar nu apuc să rostesc nimic. „Vasile, tu eşti destul de bine, da’ să nu-mi faci ca luna trecută, când aveai 65 la sută la jumatea lunii şi la final erai pe la 98.” Am scapat, trece la top performeri…

Am scapat pe dracu’, o ia acuma cu numărul de consultanţi pe sucursale: „Doamnă, ce mama dracu’ faci tu acolo, văd că nu mai ai oameni aproape deloc, ai de gând să rămâi singură în sucursală?” Doamna dă cu mucii-n fasole: „Păi cu ce sa-i ţin, şefu, cu salariul minim, că dacă nici comisioane…” Legionarul ia foc: „Păi dacă nu faci treabă cu ei, cum vrei să căştige bani, ce, noi aşteptam ziua de salariu sau alergăm după clienţi ca să ne depaşim targhetu’?” Ţipete, urlete, ameninţări. Doamna bâjbâie ceva cu voce plângăcioasă şi îşi ia angajamentul că va depăşi targhetu’ şi la numărul de consultanţi.

„Vasile, ce se întâmplă la tine, ai minus doi oameni faţă de finalul trimestrului anterior.” „Nu performau”, zic, „i-am lăsat să plece, că-mi trăgeau echipa în jos. Mai am CV-uri, până la sfârşitul lunii mai aduc trei oameni.” „Bine, da’ vezi că interviurile vreau să le ţin eu, mă anunţi din timp de programări.” Am pus-o.

Nu mai are timp de top performeri, oricum teleconferinţa s-a lungit cu o oră în plus. Urmează concluziile, aceleaşi ca de fiecare dată: ţipete, urlete, ameninţări.

Luni la prânz, ora 14.00

E linişte, teleconferinţa numai ce s-a terminat. Mă chinuie un gând: directorul aflat pe făraş o fi reuşit sa-i trimita planul asumat de recuperare pâna la ora 12?

Şi mă mai chinuie ceva: în burta mea se dau nişte lupte intestine, reamintindu-mi că nici azi nu am mâncat nimic pâna la ora asta. Ce să mănânc, când până şi ceaşca de cafea e plină şi rece, ca în fiecare zi la prânz?

Nu mai, gata, zic, trebuie să îmi fac puţin timp şi pentru mine, aşa nu se mai poate, o să ajung la bisturiu, dacă nu ajung mai întâi la balamuc. Îmi fac rapid în minte o ierarhizare a priorităţilor, ca un manager de succes ce mă consider: mai întâi o sa mănânc bine, apoi stabilesc traseul pentru echipă şi mai apoi telefoane la prospecţii mei.

Dau să mă ridic de pe scaun, când lista de priorităţi îşi schimbă subit câştigătorul. Un mail de la Legionar îmi cere să-i trimit un „plan de măsuri pentru creşterea cu 50% a numărului de consultanţi activi până la sfârşitul perioadei de raportare.” Mă aşez la tastatură şi încropesc rapid câteva fraze punctuale prin care îmi iau angajamente revoluţionare în dulcele limbaj de lemn corporatist. Apăs „send” şi dau să ies victorios din birou cu mintea la o farfurie aburindă.

Când… îmi sună telefonul de serviciu. „Buey, Vasile, ce faci tu mah acolo, stai la birou şi scrii mailuri?” E Legionarul, am încremenit cu un picior în aer. „Păi cum dracu’ vrei să-ţi faci tu targhetu’, mah, cu fundu’ pă scaun toată ziua? Adică eu îţi scriu un mail şi tu în secunda următoare îmi trimiţi răspuns, în loc să fii pe teren după clienţi? Ia zi, la câte întâlniri ai fost azi?” „Două”, arunc eu repede. „Cum mah, două întâlniri toată ziua, ejnebun, io am raportarea ta de vineri în faţă şi aicea ai scris că luni vizitezi doişpe clienţi, când dracu’ faci tu toate vizitele astea? Îmi zici tu mie că în trei ore, cât mai ai de program, mai faci tu încă zece vizite şi închei şi contracte?”

Încep să dau în bâlbâială: „Nu, că ăla e programul intregii echipe, mergem la doişpe clienţi, suntem deja la a doua sau a treia vizită la fiecare, urmează să închidem vânzarea, o să venim cu contracte.” „Păi văd că până la ora asta ai numa’ un contract, câte faceţi voi azi?” „Ăăă, o să facem tot ce ne-am propus, să fim în grafic cu targhetu’ zilnic, să încheiem luna peste sută la sută.” „Bine, aştept să văd raportarea diseară, acuma vreau să mă suni în maxim juma de oră, să-mi spui la ce client eşti tu şi fiecare din echipă şi mai vorbim când termini întâlnirea, s-a-nţeles?” „Da, da, sigur!”

Aprind o ţigară pe stomacul gol, iau echipa în maşină şi mergem fiecare la întâlnirile stabilite. Simt că mă ia ameţeala.

Luni seara, ora 19.30

Abia am ajuns înapoi la birou. Nici nu mai ştiu pe unde am fost, de fapt nici nu mai contează, că majoritatea „clienţilor” sunt supersictiriţi de noi. Unii nici nu ne mai răspund la telefon, alţii amână întâlnirea deja a şaptea oară, doar-doar ne-om prinde şi noi că nu au chef să ne vadă, şi aproape toţi se aşteaptă să avem măcar atâta bun simţ încât să nu-i mai deranjăm după primul refuz voalat. Doar că una din primele lecţii de la cursul de supervânzători spune clar că bunul simţ nu vinde niciodată nimic…

Mă aşez la calculator şi de abia mă abţin să nu-mi refulez toată frustrarea strânsă peste zi în excelul cu raportarea zilnică. Am mai facut ceva şi azi, nu suntem niciodată în grafic, procentul vizitelor încheiate cu reuşită e minuscul, aşa cum îi stă bine oricărui vânzător care trebuie să se laude cu numărul imens de clienţi potenţiali vizitaţi. Trimit mail-ul şi mă apuc de închiderea de zi. Feedback-ul cu urlete, ţipete şi ameninţări o să-l citesc mâine, nu mai sunt în stare de nimic la ora asta.

Nici azi n-am reuşit să ajung acasă înainte de opt seara, iar micul dejun şi prânzul meu s-au contopit ca de obicei într-o pungă de grisine mâncate pe apucate. Stomacul nu mai zice nimic, cred că deja consideră ţigara drept hrană.

Nu mai pot aşa, trebuie neapărat să fac ceva…

 

Urmeaza:
Partea a II-a: Revelatia

negru plantatie

(wikimedia commons)

Acest articol a fost publicat în Telenovela vietii și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.