Despre falsa problemă a lipsei forţei de muncă din România

De mai bine de doi ani sunt bombardata constant in toate mediile de informare cu tot felul de stiri care mai de care mai apocaliptice despre penuria de oameni dornici sa munceasca de pe la noi din tara.

Evident ca am ignorat toata aceasta tevatura pentru ca nu facea parte din domeniul meu de interes si pentru ca in general stirile despre starea economiei locale, nationale, globale ma plictisesc ingrozitor.

Pana intr-o zi cand m-am hotarat sa fac o schimbare majora in viata mea si sa imi gasesc un alt job, mai bun daca se poate din toate punctele de vedere fata de actualul.

Asa ca am pus eu binisor mana pe mouse si am inceput sa accesez cu spor toate site-urile pe care se publica sporadic sau exclusiv anunturi de angajare.

Si sa vedeti ce am gasit.

Cateva joburi care iti solicita o pregatire de specialitate stricta – sudori, faiantari, sablatori – si alte cateva pentru care nu ti se solicita niciun fel de pregatire (spalatori de vase si de masini) peste care am trecut rapid pentru ca oricum majoritatea erau in strainatate, iar asta nu face parte din planurile mele nici actuale, nici viitoare.

In rest, toate joburile ramase, dar toate, erau in vanzari. Care mai de care cu nume mai pompoase: consultant, agent, hunter, area manager, team leader, director, ma rog, deja incepeai sa te crezi presedinte.

Cum nu ma dau in laturi de la nicio munca la care ma pricep sau pe care sa o pot invata, am trimis cateva CV-uri, iar rezultatele au aparut rapid. Nesperat de rapid. Pe loc!

Nici nu apasam bine pe „send”, ca eram deja sunata si invitata la sediul firmei. Da, domne, zic, sunt o adevarat valoare, se bat firmele pe mine!

Si m-am dus. La interviu, credeam eu. Doar ca acolo nu avea loc niciun interviu. Cum asa?

Pai uite asa: oamenii aia nici nu se uitasera pe CV-ul meu decat la rubrica numar de telefon. In rest nu ii interesa nimic, decat daca vreau sa ma angajez la ei. Pe loc. Bine, dar de unde stiti dvs daca eu pot sa fac ceea ce mi se cere? Lasa, nu e nevoie, te invatam noi ce sa faci, tu sa vrei sa muncesti, ca totul o sa fie bine, adu-ne actele astea si de maine esti angajata la noi.

Bun, dar hai sa vedem ce trebuie sa fac. Cum ce? Pai n-ai vazut in anunt? Sa vinzi! Pai in anunt scria multe, ca trebuie sa servisez, sa incasez, sa operez pe calculator, sa… Lasa, zice recrutorul, ca astea are cine sa le faca, tu trebuie sa stai cat mai mult pe teren, sa ne aduci clienti, sa-ti faci „targhetu”.

Si acum incepe partea cea mai distractiva. Toate joburile imi ofereau acelasi lucru: masina de serviciu, telefon de serviciu, laptop de serviciu. In teorie. Pentru ca in practica, mi se dadea de cele mai multe ori doar benzina pentru masina mea, sim pentru telefonul meu si o aplicatie pe care trebuia sa o descarc. Bine, zic, dar alea de serviciu cand o sa mi le dati? Pai dupa cateva luni, dupa ce iti faci „targhetu”.

Aha, zic. Si cu banii? Pai te angajam pe contract de mandat, de colaborare, de reprezentare, de pieptanare, du-te tu la Registrul Comertului si fa-ti un PFA si apoi deschide-ti un cont la banca asta, ca noi iti viram lunar un comision de 34567, 23 % din tot ce vinzi! Bine, dar contract de munca nu se poate? Ba da, dar iti facem doar part time, pe perioada determinata de 3 luni, la o ora, asa ca nu e avantajos. La 8 ore nu se poate? Ba da, dar mai intai esti junior level, apoi o sa treci la 2 ore, apoi la 4 ore, si mai apoi la 6 ore si apoi iti facem pe perioada nedeterminata dupa 1 an la 8 ore, cand o sa treci la mid level, totul depinde de tine daca iti faci luna de luna „targhetu”.

Si cati bani o sa iau? Pai n-ai inteles? Ai comision de 34567, 23 % din tot ceea ce vinzi, castiguri nelimitate, nici nu trebuie sa te gandesti la salariu, noi nu angajam oameni care vor doar partea aia fixa infima, noua ne trebuie oameni care vor sa se dezvolte, care ne aduc in firma plusvaloare, care isi depasesc constant limitele, oameni asa ca tine, care accepta zi de zi noi provocari, care se focuseaza, oameni tineri motivati sa munceasca. A-ha, si de ce aveti in echipa doar babele alea doua? Lase-le pe ele, sunt niste pensionare care se plictisesc acasa, mai vin si pe la noi ca nu le ajunge pensia, tu poti sa ajungi sefa lor, trebuie doar… Hai nu-mi spune! „Targhetu”? Ai ghicit, vezi ca deja te-ai adaptat la valorile noastre, esti perfecta pentru jobul asta, adu-ne repede actele de pe lista asta ca sa incepem colaborarea.

Bine, hai ca ma mai gandesc si va mai sun. Ce sa te mai gandesti, da-mi sa-ti fac o copie dupa buletin, lasa ca ne ocupam noi de acte, tu doar semneaza aici si hai sa ne apucam de treaba, ai o gramada de oportunitati, locul tau este pe teren dupa clienti, du-te acum si arata-ne ce poti, noi am vazut deja ca tu ai in tine starea de spirit necesara, ai stofa de invingatoare, sigur o sa reusesti, esti cea mai buna si te poti baza pe sprijinul pe care ti-l oferim noi de aici de la birou.

Bine, pa, am fugit unde am vazut cu ochii. Nu va mai spun ca vreo trei zile dupa aia m-au bombardat cu telefoane, SMS-uri si mesaje pe Whatsapp ca sa nu renunt, ca sunt exact ceea ce cauta ei si ca sa vin mai repede ca actele sunt gata si doar sa semnez si sa ma apuc de treaba.

Asa ca, dragii mei, am ramas eu la jobul actual si m-am ales cu o experienta de neuitat care zice asa:

„Fie seful cat de rau, tot mai bine-n scaunul tau.”

Reconstructors and roleplayers perform at the festival «Times and epochs». Moscow, Tverskaya square. (wikimedia commons)

Acest articol a fost publicat în D'ale Anielei și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.